Femeia Deja Vue si alte figurine

Am încercat să ridic capul sa-mi scutur cenuşa, m-am izbit atunci de peretele acela construit monstruos din omizi şi timp, ea stătea la un pas în urma mea
şi număra cu voce tare zilele pe care aveam să le petrecem împreună,
eram un cuplu hidos printre alte mii de cupluri ieşite să vadă lumina soarelui
dezbrăcaţi, cu pielea înfiorător de albă,
tîrîndu-ne burţile uriaşe prin mizeria celor care ne ţinuseră închişi
în propria noastră eternitate
am stat şi am privit lumea care mai rămăsese,
ne-am făcut braţe noi şi ne-am pus ochi noi
am făcut dragoste şi am început să uităm
nimerisem într-un loc unde nu se întîmplase niciodată nimic
unde nu murise nici o făptură, unde nici un atom nu-şi pierduse echilibrul
nimerisem pe o plajă îndepărtată
departe de zgomotul ultimilor automobile, departe de fabricilele întunecate
ale unei lumi utopice, departe de blocurile cenuşii, de tramvaiele mirosind a cauciuc ars, departe, dincolo de bancomate, de zgomotul mort al tastaturilor, ne pierdusem definitiv, ea începuse să-mi cînte, erau cuvinte pe care nu le mai auzisem niciodată, nici ea nu le cunoştea încă sensul
lumea cea veche continua să ne cheme la ea, îşi trimitea zi de zi mesagerul
o insectă învizibilă, inodoră, făcută să treacă prin carne prin oase, prin amintiri
o insectă care ni se arăta numai noapte ca o planetă îndepărtată